Ai curaj să citești cartea aceasta?


Sursa: – Elefant.ro-Jocurile Foamei

Pret : 22,95 Lei

Ai putea supraviețui singur în sălbăticie, când ceilalți fac tot ce pot ca să nu mai apuci dimineața următoare? Ce ai face tu ca să câștigi un concurs? Câți prieteni ai trăda sau ai ucide?

Într-un viitor postapocaliptic, națiunea Panem și un concurs sadic și sângeros – Jocurile Foamei. 24 de tineri sunt aruncați în lupta pe viață și pe moarte, televizată în direct și urmărită cu frenezie. Doar unul dintre ei se va întoarce acasă faimos, bogat și… viu.

__

Could you survive on your own, in the wild, with everyone out to make sure you don’t live to see the morning? In the ruins of a place once known as North America lies the nation of Panem, a shining Capitol surrounded by twelve outlying districts. The Capitol is harsh and cruel and keeps the districts in line by forcing them all to send one boy and one girl between the ages of twelve and eighteen to participate in the annual Hunger Games, a fight to the death on live TV. Sixteen-year-old Katniss Everdeen, who lives alone with her mother and younger sister, regards it as a death sentence when she steps forward to take her sister’s place in the Games. But Katniss has been close to dead before—and survival, for her, is second nature. Without really meaning to, she becomes a contender. But if she is to win, she will have to start making choices that will weigh survival against humanity and life against love.

__

Începe chiar acum primul fragment sau comandă cartea Jocurile Foamei de Suzanne Collins cu o reducere de 50% doar pe Elefant.ro

***Rating:4.48 of 5 stars 4.48

Jocurile Foamei (Jocurile Foamei, #1)Jocurile Foamei

                                       Suzanne Collins

Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât țesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil c-a visat urât și s-a culcat în patul mamei. Bineînțeles c-a făcut-o. Azi e extragerea.

Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veștejită, dar nu epuizată. Fața lui Prim e tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, tot atât de încântătoare ca o primulă de la care îi vine numele. Și mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puțin așa mi s-a spus.

Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât motan din lume. Nasul strivit, o jumătate de ureche lipsă, ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a botezat Buttercup susținând, cu insistență, că blana lui de un galben spălăcit seamănă la nuanță cu acea floare. Motanul mă urăște. Sau, cel puțin, n-are încredere în mine. Cu toate că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ține minte cum am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim acasă. Un pisoi sfrijit, cu pântecele umflat de viermi și colcăind de purici. Ultimul lucru de care aveam nevoie era încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta stăruință, a și plâns, așa că a trebuit să-l primesc. Până la urmă, a fost OK. Mama l-a scăpat de viermi și e un vânător de șoareci înnăscut. Ocazional, prinde și câte un șobolan. Uneori, când curăț vânatul, îi dau lui Buttercup măruntaiele. A încetat să mă mai stupească.

Măruntaie. Fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom ajunge niciodată.

Îmi dau picioarele jos din pat și le las să alunece în cizmele de vânătoare. Pielea suplă a luat forma gambelor mele. Îmi trag pantalonii, o cămașă, îmi îndes sub o șapcă părul negru, împletit într-o coadă lungă, și îmi înșfac traista pentru provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o ferește de șobolani flămânzi și de pisici la fel de hămesite, stă o bucată mică de brânză excelentă de capră, înfășurată în frunze de busuioc. E darul pe care mi l-a făcut Prim cu ocazia zilei extragerii. Îl pun cu grijă în buzunar în timp ce mă strecor afară.

Zona noastră din Districtul 12, supranumită Filonul, mișună de obicei la ora asta de mineri care intră în schimbul de dimineață. Bărbați și femei cu umerii gârbovi și încheieturile degetelor umflate, dintre care mulți au renunțat de amar de vreme la strădania de a-și curăța praful de cărbune de sub unghii sau din crețurile fețelor scofâlcite. Însă astăzi străzile negre de zgură sunt pustii. Casele scunde, cenușii, au obloanele lăsate. Extragerea începe abia la ora două. Până atunci poți să și dormi. Dacă poți.

Casa noastră e aproape la marginea Filonului. Nu trebuie să trec decât pe lângă câteva porți înainte de a ajunge pe câmpul murdar numit Pajiștea. Un gard înalt, din plasă de oțel, cu bucle din sârmă ghimpată în partea de sus, separă Pajiștea de pădure, înconjurând, de fapt, întregul District l2. Teoretic, ar trebui să fie electrificat douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, ca barieră în calea animalelor de pradă din pădure – haite de câini sălbatici, pume singuratice, urși – care erau cândva o amenințare pe străzile noastre. Însă, de când suntem norocoși că avem curent electric doar două sau trei ore pe seară, de obicei nu e niciun pericol dacă atingi gardul. Îmi acord totuși întotdeauna o clipă în care ascult cu atenție, încercând să aud zgomotul care îmi spune că funcționează. În clipa asta e tăcut ca o stâncă. La adăpostul unui pâlc de tufișuri, îmi sug burta și mă strecor printr-un ochi lărgit, de vreo șaizeci de centimetri, care e așa de ani de zile. Gardul are mai multe puncte slabe, dar pe ăsta, fiind atât de aproape de casă, îl folosesc mai mereu pentru a pătrunde în pădure.

Imediat ce mă văd printre copaci, recuperez un arc și o tolbă cu săgeți dintr-un buștean scorburos. Electrificat sau nu, gardul a reușit să țină mâncătorii de carne în afara Districtului l2. În pădure cutreieră nestingheriți, plus că mai ai și alte griji, cum ar fi șerpii veninoși, animalele turbate și lipsa potecilor. Dar e și mâncare, dacă știi cum s-o găsești. Tata știa și m-a învățat câte ceva înainte să fie făcut fărâme într-o explozie din mină. Nici măcar n-a mai rămas ceva de îngropat. Aveam unsprezece ani atunci. După cinci ani, încă mă mai trezesc din somn strigându-i să fugă.

Deși intrarea în pădure e ilegală și braconajul atrage cele mai severe pedepse, oamenii ar risca și mai mult dacă ar avea arme. Dar cei mai mulți nu sunt destul de curajoși ca să se aventureze ieșind numai cu un cuțit. Arcul meu e o raritate, a fost meșterit de tata împreună cu alte câteva pe care le păstrez bine ascunse printre copaci, împachetate cu grijă în învelitori impermeabile. Tata ar fi putut scoate bani buni vânzându-le, dar, dacă ar fi aflat autoritățile, ar fi fost executat public, pentru instigare la rebeliune. Cea mai mare parte a Apărătorilor Păcii se fac că nu-i văd pe acei câțiva dintre noi care vânează, pentru că sunt tot atât de dornici de carne proaspătă ca oricine altcineva. De fapt, se numără printre cei mai buni clienți ai noștri. Dar ideea că există cineva care ar putea înarma Filonul e întotdeauna de neacceptat.

Toamna, câțiva indivizi curajoși se furișează în pădure să culeagă mere. Dar nu pierd niciodată Pajiștea din ochi. Stau întotdeauna suficient de aproape ca s-o poată rupe la fugă înapoi, în siguranța Districtului l2, dacă se ivește vreun necaz.

— Districtul 12. Locul în care poți muri de foame în siguranță, mormăi eu.

Pe urmă arunc o privire grăbită peste umăr. Chiar şi acolo, în mijlocul pustietăţii, îţi faci griji că ar putea trage cineva cu urechea.

Când eram mai mică, o speriam de moarte pe mama din cauza vorbelor pe care le lăsam să-mi scape despre Districtul 12 şi despre conducătorii patriei noastre, Panem, aflaţi în oraşul îndepărtat numit Capitoliu. În cele din urmă am înţeles că asta nu putea decât să ne aducă şi mai multe necazuri. Aşa că am învăţat să-mi stăpânesc limba şi să-mi aştern pe chip o mască nepăsătoare, astfel încât nimeni să nu-mi poată citi vreodată gândurile. Să-mi văd de treabă în linişte la şcoală. Să nu port decât conversaţii neînsemnate şi politicoase în piaţa publică. Să nu discut mare lucru în afară de afaceri în Vatră, piaţa neagră de unde îmi câştig cea mai mare parte a banilor. Până şi acasă, unde ţin mai puţin la bunele maniere, evit să ating probleme spinoase. Cum ar fi extragerea sau lipsa mâncării sau Jocurile Foamei. Prim ar putea începe să-mi repete vorbele şi atunci unde-am ajunge?

În pădure mă aşteaptă singura persoană în prezenţa căreia pot fi eu însămi. Gale. Îmi simt muşchii feţei relaxându-se şi pasul iuţindu-mi-se când urc dealul spre locul nostru, un ieşind stâncos deasupra unei văi. Un hăţiş de mure ne fereşte de priviri indiscrete. Zâmbesc când îl văd aşteptându-mă. Gale spune că nu zâmbesc decât în pădure.

— Bună, Catnip, mă întâmpină el.

Adevăratul meu nume e Katniss, dar, când i l-am spus prima oară, abia dacă l-am şoptit. Aşa că el a crezut c-am zis Catnip. Pe urmă, când râsul ăla nebun a început să se ţină după mine prin pădure, sperând să capete ceva de-ale gurii, Gale a făcut din Catnip porecla mea oficială. În cele din urmă, am fost nevoită să omor râsul, fiindcă speria vânatul. Aproape că mi-a părut rău, fiindcă nu era o companie neplăcută. Dar am obţinut un preţ bun pe blana lui.

— Uite ce-am vânat.

Gale ridică o franzelă în care e înfiptă o săgeată şi eu râd. E o pâine adevărată, de la brutărie, nu una dintre cele nedospite, compacte, pe care le facem din raţia noastră de cereale. O iau în mână, scot săgeata şi îmi apropii nasul de gaura din coajă, inhalând mireasma care-mi umple gura de salivă. Pâinea de bună calitate, ca asta, e pentru ocazii speciale.

— Mm, încă mai e caldă, spun.

Probabil că s-a dus în zori s-o cumpere de la brutărie.

— Cât te-a costat?

— Numai o veveriţă. Cred că bătrânul era sentimental azi-dimineaţă, zice Gale. A catadicsit chiar să-mi ureze noroc.

— Ei, toţi ne simţim ceva mai apropiaţi astăzi, nu-i aşa? spun eu, fără ca măcar să-mi întorc privirea. Prim ne-a lăsat ceva bun.

Scot bucata de brânză.

La vederea ei, expresia lui devine radioasă.

— Mulţumesc, Prim. O s-avem un adevărat ospăţ.

Capătă brusc accentul de Capitoliu al lui Effie Trinket, femeia de o jovialitate maniacală care vine o dată pe an şi ne citeşte numele extrase.

— Era să uit! Jocuri ale Foamei fericite!

Rupe câteva mure din tufişurile. din jur.

— Şi fie sorţii…

Aruncă o mură spre mine, cu boltă înaltă.

O prind în gură şi îi sparg pieliţa delicată cu dinţii. Gustul dulce-acrişor îmi explodează pe limbă.

— …întotdeauna de partea voastră! închei eu, cu tot atâta vervă.
Trebuie să glumim, fiindcă altminteri ne-am ieşi din minţi de frică. În plus, accentul celor din Capitoliu e atât de afectat, încât orice ai spune sună caraghios.

Îl privesc pe Gale scoţându-şi cuţitul şi tăind pâinea felii. Mi-ar putea fi frate. Păr negru, lins, piele măslinie, ba avem chiar şi aceiaşi ochi cenuşii. Dar nu suntem rude, cel puţin nu rude apropiate. De altfel, cei mai mulţi dintre membrii familiilor care lucrează În mină seamănă unii cu alţii.
De aceea, mama şi Prim, cu părul deschis la culoare şi cu ochii albaştri, nu par niciodată să se afle la locul potrivit. Şi chiar aşa este. Părinţii mamei făceau parte din clasa micilor negustori de la care cumpără oficialii, Apărătorii Păcii şi, ocazional, câte un client din Filon. Aveau o spiţerie în zona cea mai frumoasă a Districtului l2. De vreme ce aproape nimeni nu-şi poate permite să meargă la doctor, spiţerii sunt vindecătorii noştri. Tata a ajuns s-o cunoască pe mama fiindcă în timpul vânătorilor lui aduna câteodată plante medicinale şi le vindea magazinului ei, pentru a fi transformate în leacuri. Probabil că l-a iubit cu adevărat dacă şi-a părăsit casa, venind în Filon. Încerc să-mi aduc aminte de asta atunci când nu pot vedea în ea decât o femeie care stă lângă mine, inexpresivă şi inaccesibilă, în timp ce copiii ei ajung numai piele şi os. Încerc s-o iert, de dragul tatei. Dar, ca să fiu sinceră, iertarea nu e genul meu.

Gale unge feliile de pâine cu brânza moale de capră, punând cu grijă câte o frunză de busuioc pe fiecare, în timp ce eu las tufele fără mure. Ne instalăm într-un ungher dintre stânci. În locul ăsta nu putem fi văzuţi, dar vedem clar valea unde forfoteşte viaţa verii, legume de adunat, rădăcini după care să sapi, peşti irizaţi de razele soarelui. Ziua e superbă, cu cer albastru şi o adiere uşoară. Mâncarea e grozavă, brânza pătrunde în pâinea caldă şi murele ne plesnesc în gură. Totul ar fi perfect dacă asta ar fi într-adevăr o sărbătoare, dacă ziua liberă ar însemna că pot să hoinăresc prin munţi cu Gale, vânând pentru cină. În schimb, va trebui să mergem în piaţă la ora două, aşteptând să fie strigate numele.

— Am putea s-o facem, ştii, spune el, cu voce scăzută.

— Ce să facem? întreb.

— Să plecăm din district. Să fugim. Să trăim în pădure. Tu şi cu mine, noi doi am putea reuşi, zice Gale.

Nu ştiu ce să-i răspund. Ideea e atât de absurdă.

— Dacă n-am avea atâţia copii, se grăbeşte el să adauge.

Bineînţeles că nu sunt copiii noştri. Dar e ca şi cum ar fi. Cei doi frăţiori ai lui Gale şi sora lui. Prim. Şi le putem pune la socoteală şi pe mamele noastre, cum s-ar putea descurca fără noi? Cine ar umple aceste guri care cer întotdeauna mai mult? Deşi amândoi vânăm zilnic, încă mai sunt nopţi când vânatul trebuie schimbat pentru untură, sau pentru pantofi, sau pentru lână, nopţi când ne ducem la culcare cu maţele chiorăind.

— Nu vreau să am copii niciodată, spun.

— Eu aş vrea. Dacă n-aş locui aici, zice Gale.

— Dar locuieşti, ripostez, iritată.

— Las-o baltă, mi-o întoarce el, răstit.

Se pare că discuţia a lunecat pe o pantă complet greşită. Să plec? Cum aş putea s-o părăsesc pe Prim, singura persoană din lume pe care sunt sigură c-o iubesc? Şi Gale e devotat familiei lui. Nu putem pleca, aşa că de ce ne-am obosi să vorbim despre asta? Şi chiar dacă am vorbit… chiar dacă am făcut-o… de unde-a apărut povestea asta despre copii? Între mine şi Gale n-a existat niciodată o legătură romantică. Atunci când ne-am cunoscut, aveam doisprezece ani şi eram costelivă, iar el arăta deja ca un bărbat, deşi nu e decât cu doi ani mai mare decât mine. Am avut nevoie de mult timp ca să ne-mprietenim, să nu ne mai certăm la fiecare schimb de vânat şi să-ncepem să ne ajutăm unul pe altul.

În plus, el vrea copii. Lui Gale n-o să-i fie greu să-şi găsească soţie. Arată bine, e destul de puternic ca să muncească în mină şi poate vâna. Îţi poţi da seama după felul în care şoptesc fetele între ele când îl văd intrând în şcoală, spunându-şi că şi-l doresc. Asta mă face geloasă, dar nu din motivul la care s-ar putea gândi lumea. E greu să găseşti un partener bun pentru vânătoare.

— Ce vrei să facem? îl întreb.

Putem să vânăm, să pescuim sau să culegem.

— Să pescuim în lac. Ne putem lăsa undiţele acolo cât mergem la cules în pădure. Să facem rost de ceva bun pentru diseară, spune el.

Diseară. Se presupune că, după extragere, toată lumea sărbătoreşte. Şi foarte mulţi chiar o fac, de uşurare că le-au fost cruţaţi copiii pentru încă un an. Dar cel puţin două familii îşi vor trage obloanele, îşi vor încuia uşile şi vor încerca să găsească o soluţie de a le supravieţui în acele săptămâni dureroase ce vor urma.

Ne descurcăm bine. Animalele de pradă ne ignoră într-o zi când prăzile mai uşoare şi mai gustoase abundă. Către sfârşitul dimineţii, avem o duzină de peşti, o traistă de legume şi, ca trofeu, o plasă mare de fragi. Eu am găsit tufele, acum câţiva ani, dar Gale a avut ideea să le înconjurăm cu plase de sârmă ca să le ferim de animale.

În drum spre casă, ne abatem pe la Vatră, piaţa neagră care funcţionează într-un depozit abandonat, unde se păstra cândva cărbunele. Când s-a găsit un sistem mai eficient, care îl transportă direct din mină către trenuri, Vatra a ocupat treptat locul. Într-o zi de extragere, la ora asta, cei mai mulţi şi-au închis tarabele, dar activitatea e încă destul de intensă. Dăm cu uşurinţă şase peşti, căpătând în schimb pâine de bună calitate, şi încă doi, pentru sare. Sae Unsuroasa, bătrâna ciolănoasă care vinde cu castronul supă fierbinte dintr-un cazan uriaş, ne ia jumătate din legume, contra a două calupuri de parafină. Am putea obţine un câştig ceva mai bun în altă parte, dar facem un efort ca să ne păstrăm bunele relaţii cu Sae Unsuroasa. E singura pe care se poate conta fără greş când e vorba să cumpere un câine sălbatic. Nu-i vânăm înadins, dar atunci când eşti atacat şi omori un câine sau doi, ei bine, carnea e carne.

— Odată ce-a ajuns în supă, îi spun carne de vacă, zice Sae Unsuroasa, făcând cu ochiul.

Nimeni din Filon nu strâmbă din nas când e vorba de o pulpă bună de câine sălbatic, însă Apărătorii Păcii care ajung în Vatră îşi pot permite să fie ceva mai mofturoşi.

Când ne terminăm treburile în piaţă, ne ducem la uşa din spate a casei primarului ca să vindem jumătate din fragi, ştiind că are o slăbiciune aparte pentru ei şi că putem ţine la preţ. Ne deschide Madge, fiica lui. La şcoală suntem colege de clasă. Fiind fata primarului, te-ai aştepta să fie o snoabă, dar nu e aşa. Se mulţumeşte să-i evite pe ceilalţi. Ca mine. De vreme ce niciuna dintre noi nu are cu adevărat un grup de prieteni, sfârşim adesea stând împreună. Suntem una lângă alta la masa de prânz şi la întruniri, facem echipă la activităţile sportive. Vorbim foarte rar, ceea ce ne convine deopotrivă.

Azi, uniforma ei maronie de şcoală a fost înlocuită cu o rochie scumpă şi şi-a împodobit părul blond cu o panglică roz. Haine pentru extragere.

— Frumoasă rochie, spune Gale.

Madge îi aruncă o privire, încercând să-şi dea seama dacă e un compliment sincer sau doar o ironie. Rochia e frumoasă, dar n-ar purta-o într-o zi obişnuită. Strânge din buze, apoi zâmbeşte.

— Ei, dac-o să sfârşesc mergând la Capitoliu, vreau s-arăt bine, nu-i aşa?

Acum e rândul lui Gale să fie derutat. Oare vorbeşte serios? Sau îl sâcâie? Cred că a doua variantă e cea adevărată.

— N-o să mergi la Capitoliu, răspunde el, cu răceală.

Ochii lui se opresc pe o broşă mică, rotundă, care îi împodobeşte rochia. Aur veritabil. Frumos lucrat. Ar putea plăti pâinea unei familii pe mai multe luni.

— Cât ai putea să ai? Cinci intrări? Eu am avut şase de la doisprezece ani.

— Nu e vina ei, zic eu.

— Nu e vina nimănui. Doar că aşa-i viaţa, ripostează Gale.

Faţa lui Madge a devenit inexpresivă. Îmi pune banii pentru fragi în mână.

— Noroc, Katniss.

— Şi ţie, răspund eu, şi uşa se închide.

Ne îndreptăm spre Filon în tăcere. Nu mi-a plăcut că Gale a luat-o peste picior pe Madge, dar avea dreptate, bineînţeles. Sistemul de extragere e nedrept, iar săracii trag cele mai mari ponoase. Devii eligibil pentru extragere în ziua când împlineşti doisprezece ani. În anul acela, numele tău intră o dată. La treisprezece ani, de două ori. Şi tot aşa, până când împlineşti optsprezece ani. Limita maximă a eligibilităţii, când numele îţi intră în urnă de şapte ori. Ceea ce este valabil pentru toţi cetăţenii din toate cele douăsprezece districte ale acestei ţări numite Panem.

Dar aici e capcana. Spui că eşti sărac şi că rabzi de foame, aşa cum ni se întâmplă nouă. Poţi opta pentru adăugarea numelui tău de mai multe ori, în schimbul mai multor tesere. Fiecare valorează cât o raţie anuală, de cereale şi de ulei, pentru o persoană. Poţi face asta pentru fiecare membru al familiei tale. Aşa că, la doisprezece ani, numele meu a intrat de patru ori. O dată pentru că trebuia să intre şi de încă trei ori pentru a primi câte o raţie de cereale şi ulei pentru mine, pentru Prim şi pentru mama. De fapt, a fost nevoie să fac acelaşi lucru în fiecare an. Iar intrările se cumulează. Aşa că acum, la şaisprezece ani, numele meu intră de douăzeci de ori. Numele lui Gale, care are optsprezece ani şi care vreme de şapte ani a ajutat la hrănirea familiei sale de cinci membri sau a hrănit-o singur intră de patruzeci şi două de ori.

E uşor să-ţi dai seama din ce cauză cineva ca Madge, care n-a fost niciodată în pericol să aibă nevoie de o teseră, îl poate scoate din sărite. În comparaţie cu noi, cei care trăim în Filon, are foarte puţine şanse să-i fie extras numele. Există, dar sunt firave. Şi, cu toate că legile au fost făcute la Capitoliu, nu în districte şi cu siguranţă nu în familia lui Madge, e greu să nu le-o iei în nume de rău celor care nu sunt nevoiţi să se înscrie pentru tesere.

Gale ştie că greşeşte îndreptându-şi ura împotriva lui Madge. În alte zile, în adâncul pădurii, l-am ascultat vorbind cu patos despre folosirea teserelor ca un alt mijloc de a aduce suferinţa în districtul nostru. Un mijloc de a sădi ura între muncitorii înfometaţi din Filon şi toţi cei care pot conta, în general, pe masa de seară şi, drept consecinţă, de a garanta că n-o să ne încredem niciodată unii în alţii.

— E în avantajul Capitoliului să ne-nvrăjbească, ar fi spus acum, dacă în preajmă n-ar fi fost şi alte urechi în afară de ale mele.

Dacă n-ar fi fost ziua extragerii. Dacă o fată cu o broşă de aur şi fără nicio teseră n-ar fi făcut un comentariu pe care nu mă îndoiesc că ea l-a socotit inofensiv.

Pe drum, privesc chipul lui Gale, încă mocnind de furie sub expresia împietrită. Accesele lui de mânie mi se par lipsite de sens, deşi nu i-o spun niciodată. Nu fiindcă aş fi de altă părere. Dar la ce foloseşte să zbieri despre Capitoliu în mijlocul pădurii? Asta nu schimbă nimic. Nu îndreaptă în vreun fel lucrurile. Nu ne umple stomacul. De fapt, sperie vânatul din jur. Îl las totuşi să urle. E mai bine s-o facă în pădure decât în district.

Ne împărţim prada: câte doi peşti, două franzele bune, legume, câte un kilogram de fragi, sare şi parafină pentru fiecare.

***

Citeşte mai departe sau comandă online cartea Jocurile Foamei cu livrare în maxim 48 de ore oriunde în țară .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s